Revolutia a venit, Federatia Romana de Arte Martiale s-a infiintat si gata… oricine poate practica arte martiale de acum incolo. Wow! Stateam si ma holbam la televizor si nu-mi venea sa cred ceea ce auzem. In acea perioada apareau vesti care mai de care mai naucitoare, ti se deschideau posibilitati pe care inainte nu le auzisei decat in filme. Dar, da! Era o certitudine. De acum se pot practica artele martiale liber, fara oprelisti.

Am inceput o cautare febrila, am intins antenele, am pus toti prietenii la treaba si apoi a inceput o asteptare plina de sperante. Din fericire n-a durat mult. Eram la scoala intr-o dupa-amiaza, aveam ore de practica la atelier. Se anunta (si trecuse deja mai mult de jumatate din ea) o zi ca oricare alta. Insa “neasteptatul” se apropia tiptil-tiptil si ciocanea la usa iar eu nu aveam nici cea mai mica banuiala ca in acel moment soarta mea deja incepuse sa se contureze in primele cuvinte scrise in cartea universului. Un prieten al carui frate era student, a venit intr-o fuga si mi-a fluturat prin fata un ziar. Era o publicatie studenteasca… “Grai” se numea (parca). L-a deschis cu febrilitate si mi-a aratat un mic anunt… cateva cuvinte inghesuite intr-un careu… “cursuri de wushu la sala de lupte din craiovita”. Stateam si citeam impreuna cu el si nu-mi venea sa cred ochilor. Iata ca minunea se intamplase, asteptarea luase sfarsit. Ne tot intrebam ce-o fi al usu, vushu… habar nu aveam cum se citeste! Dar era clar ca insiruirea de litere avea o tenta asiatica si deci trebuia sa fie ceea ce cautam. Bine, ca ceea ce cautam era adanc in sufletul meu deja, e partea care n-o stiam.

Si iata ca ziua de 19.02.1990 sosi… si odata cu ea primul antrenament. Parca a fost mai ieri. Imi aduc aminte si acum, o saptamana am stat de vorba cu mine pe marginea patului. Ba cu barbia in palma, ba cu fruntea in palma…cand in dreapta cand in stanga, intr-un ciclu care nu-si gasea sfarsitul si care respecta reguli numai de el stiute. Oftam de ziceai “mama, mama …vai saracul”. Timiditatea de atunci, libera si necontrolata isi facea de cap si ma manevra dupa bunul plac. Nu stia ca inceputul sfarsitului este aproape… sau poate din aceasta cauza se manifesta mai abitir ca niciodata. Insa dorinta, imboldul din strafundurile inimii au fost mai puternice… am plecat la drum. Am ajuns la sala si m-am asezat pe o banca… inghesuindu-ma cu posibilii colegi de antrenament. Apoi a venit instructorul si inima a dat sa fuga. Ghinionul ei ca picioarele incepusera sa-si manifeste independenta… asa ca am ramas tintuit pe banca. Am asistat la primul antrenament. Inca de la inceputuri, probabil sa faca si un pic de lobby, instructorul a facut niste miscari mai specifice… o mica demonstratie. Si dintr-odata, inima mea care fusese recalcitranta pana in acel moment, subit s-a simtit exaltata si intr-o fractiune de secunda mi-a soptit un intreg mesaj intr-un scurt filmulet ce s-a perindat prin fata ochilor cu viteza luminii … “Gata! Aici ramai! Asta ti-ai dorit din totdeauna. Asta este ceea ce ai visat. Cautarile tale au luat sfarsit. De azi, viata ta se va schimba.” Am asteptat cuminte sa se termine antrenamentul sorbind toate informatiile care imi bombardau creierul ce era ca un burete acum, absorbea tot fara sa faca nici o analiza. In cele din urma, spre dezamagirea mea, s-a terminat si inca imi mai faceam curaj sa intreb care este programul. Izbavirea a venit de la vizitatorii ce au sarit imediat sa-l intrebe in gura mare care sunt conditiile… programul si taxa. Ce noroc! Am aflat, am plecat si ziua mult asteptata a sosit. Am intrat in sala, cuminte si m-am asezat pe banca cu ochii si urechile in alerta. Usa s-a deschis iar eu m-am ridicat si m-am dus glont la instructor. Speach-ul pregatit timp de-o saptamana a disparut ca un abur… au ramas doar vreo 2-3 fraze care se invitau una pe cealalta sa iasa de pe buze, totul sfarsind intr-un ingaimat, baiguit sfios. Apoi totul s-a simplificat dintr-o data. Toate scenariile facute timp de-o saptamana s-au risipit in 2 secunde…”intra in formatie”. Gata! Asta a fost tot! Nu intrebari, nu teste, doar atat… “in formatie”. Gata! Cale de intoarcere nu mai era. Si daca ar fi fost, cine ar mai fi luat-o in considerare? Eram deja intr-o alta lume… imi faceam intrarea usor si pe nesimtite in lumea minunata a wushu-ului. Nu stiam inca ce este cu adevarat, ce inseamna, ce semnificatii sau ce influenta va avea asupra mea. Simteam doar ca eram potriviti unul altuia. Calea pe care apucasem era calea mea. Nu aveam nici cea mai mica indoiala. Niciodata pana acum nici macar nu m-am gandit sa ma gandesc daca alegerea facuta a fost corecta sau nu. Nu a fost nevoie de asta. Mancam, beam, respiram wushu prin toti porii mei.

Sacrificiile nu au fost putine si nu au durat putin. Chiar si astazi la varsta majoratului in wushu, inca ma mai lovesc de piedici. Poate nu au fost decat incercari care m-au facut sa inteleg mai bine calea pe care am apucat. Dar gata cu nostalgia, e suficient pentru o zi. Intorc capul, ma uit in spate si sufletul mi se umple de bucurie. De ce? Pentru ca vad in urma mea oameni demni, oameni care au invatat sa fie oameni, oameni care muncesc din greu sa se autodepaseasca in mod continuu, care nu renunta cand esueaza in incercare, oameni care ma vor ajuta ca impreuna sa construim o societate mai buna. Cel putin in mica noastra lume ce intr-un viitor indepartat va constitui “virusul” ce va “infecta” notiunile searbede in jurul carora se invarte existenta noastra. Impreuna punem zi de zi cate o caramida la temelia a ceea ce va fi maine o lume mai buna. Va multumesc tuturor! :)