In viaţă te poţi lăuda cu nenumărate fapte uitând deseori să aduci un omagiu clipei ce ţi-a schimbat viaţa. Ea te cunoşte, te acceptă şi niciodată nu te părăseşte…
Se întâmpla acum un deceniu şi ceva, undeva prin stersul 97, un an cu sfârşit de şcoală şi un soare călduros într-o vară la fel de fierbinte ca şi aceasta.
Eram mic… cum mică îmi era şi lumea ce o înţelegeam, un copil cu o inimă de două ori mai mare decât el şi o minte umplută până la refuz de vise. Adoram televizorul, cu el am trăit pentru prima dată alături de Bruce Lee, Jackie Chan, luptatorii ninja şi alte personaje pline de înţelepciune şi calităţi morale. Erau eroii mei şi deseori înainte să adorm mă antrenau în secret fără ca cineva să ştie.
În clasă toată lumea mă ştia pentru abilităţile mele astfel că deseori trezeam invidia. Timpul trecea la fel de repede cum trece şi acum, însă nu avea putere. Îmi amintesc cu nostalgie că îmi plăceau artele marţiale şi tehnicile acrobatice la fel de mult cum îi plăceau vecinului meu batoanele de ciocolata proaspat apărute.
Orele de sport erau mereu alimentate de creativitatea mea astfel că ducandu-mi-se vestea, o fată care era sora mai mare a unei colege de clasă mi-a făcut o vizita la şcoală dorind din rasputeri să cunoscă un mic “ninja” în devenire. Din zecile de întrebări pe care mi le adresase, una singura o port la gat atârnată de ceva ce numai eu pot vedea. M-a intrebat dacă vreau să practic Kung Fu.
Pe loc nu am gandit… cum de altfel nici acum nu o fac când sunt surpins. Am spus “da, vreau” fără ezitare, un “da” venit nu din gura ci de undeva dinăuntrul meu.
Aveam 10 ani şi un drum gata luminat pe care să îl urmez. Am păşit. Parinţii, în special mama mea, femeie simplă dar cu un suflet mult prea special mi-a dat drumul să îmi iau zborul. M-a susţinut şi mi-a respectat alegerea chiar dacă avea şi putine emoţii ce i se citeau în ochi şi-n buzele tremurânde.
Seara după ce am dat vestea cea mare, împreună cu o vecină de-a mea am mers la Casa Tineretului, o instituţie cu suflet chiar dacă era cam bătrână şi prăfuită. Ne tolera pe toti, indiferent că astăzi eram 50, maine 100, că mai apoi să nu mai fie niciunul. Eram cam 7 baieţi şi fete când am ajuns pentru prima data acolo, câţiva dintre ei aveau costume improvizate aşa cum văzusem doar pe casetele video. Adoram ce făceam chiar dacă mirosul era puţin încărcat. Oricât de grele mi se păreau tehnicile, niciodată nu dădeam înapoi când mi se spunea să le execut. În praful acela vizibil, uşor uşor se aşternea ceva mult mai curat. Dăinuia o stare de linişte şi armonie găsind toate visele adunate într-o lume marţială. Mă simţeam împlinit.
Cu timpul unii dintre ei mă porecliseră Shaolin, eram flebeţea lor, dar şi greutatea ce ii ajuta să se antreneze. Mă luau în spate şi mă cărau până acasa. Şi multe alte întâmplări minunate ar mai fi de povestit, întâmplări ce vor domni mereu, puse la loc de cinste. Am fost un copil fericit şi bogat chiar dacă în loc de maşinuţe şi alte jucării am ales să prăctic arte marţiale.
Inceputul unui vis
Wushu – ce a fost, ce este si ce va fi pentru mine
Prima data cand am considerat si constientizat faptul ca aveam nevoie de ceva mai mult decat 1 antrenament la volei si doua ore de sport pe saptamana se intampla acum fix un an. Ma trezeam in ziua de 5 ianuarie 2008 cu o durere crunta de cap. Cu 5 zile in urma fusese revelionul, unde, logic bausem de-mi pusesem in cap, apoi cu 2 zile in urma venise varul meu la mine sa scurgem o sticla de vin si una de wisky. Atunci, in ziua de 5, ma trezisem in cap cu gandul de a-mi ocupa timpul cu ceva si rasfoind prin sertarele mintii am dat de un nume, Costi. Acest Costi cu 6 luni in urma, in vara, ma invitase la sala de Wushu pentru a vedea daca-mi place. Am vizualizat aceasta imagine indelung. Dupa aproximativ o luna am pus piciorul in prag si am considerat ca era necesar sa-mi ocup timpul cu ceva pentru ca acasa nu faceam decat sa stau pe calculator si pe afara, din amandoua nerezultand nimic constructiv. Zis si facut. Am vorbit cu un baiat, Micu, cu care ma sfatuisem asupra acestui aspect si am cazut amandoi de acord ca in ultima saptamana din ianuarie sa mergem la sala. Marti pe 29 ianuarie, daca nu ma insel, ma aflam in sala de Wushu de deasupra cinematografului Modern. Eram speriat, ma simteam marginalizat, ca si cum locul meu nu ar fi acolo, vedeam destule fete care ma priveau suspect, ce sa mai, incepusem deja sa cred ca facusem o greseala venind acolo. Antrenamentul a inceput si odata cu inceperea incalzirii si a bazelor am simtit gustul bun, diferit si ciudat al acelui loc. Spun ciudat pentru ca asa se vedea de afara: oameni sarind peste cap, altii care se antreneaza in fata unei oglinzi lovind inamici imaginari, altii care ia o pozitie de statuie si stau nemiscati cate 2-3 minute apoi incep sa se loveasca sfarsind cu un mic scancet, totul era diferit de oricare alt sport cunoscut de mine. Incetul cu incetul s-a terminat si primul antrenament, culminand cu o saptamana de febra. Am continuat sa frecventez acel loc lasand la o parte unele comentarii ale prietenilor, cum ca: m-am calugarit, ca sparg caramizi cu capu’, ca ma urc pe pereti ca spaider man. Urmatoarele luni s-au strans laolalta si m-au facut sa invat ca se ascunde o filozofie mult mai inalta dupa acele cuvinte simple “Wushu”.
Pe parcursul acestui an de studiu am invatat ca important nu este sa lupti cu un adversar si sa-l snopesti in bataie, important este sa stii cand si cum sa pui capat luptei, ca forta nestapanita duce la distrugere si autodistrugere, ca o tehnica trebuie repetata indelung pentru a o numi tehnica, ca important e sa-ti folosesti capul si nu forta muschilor si ar mai fi multe ce se descopera treptat prin prisma antrenamentelor. Pe viitor as vrea multe … insa singurul fapt care s-ar datora implinirii lor ar fi antrenamentul.
Observati ca nu am scris nimic despre Parkour. Adevarul este ca al doilea motiv pentru care am luat decizia de a urma Wushu-ul a fost acela de a-mi imbunatati calitatile motrice si a le exploata prin intermediul Parkour-ului. Privind Wu shu-ul prin prisma parkour-ului a fost mai greu, deoarece eu, la inceput, am privit parkour-u prin prisma Wushu-ului. Asta explicandu-se simplu: doream sa ma folosesc de Wushu pentru a descoperi vastitatea parkour-ului.
GRESIT!
Si totusi am continuat sa fac aceasta greseala pe parcursul primelor 3-4 luni. Nu tin minte exact ce anume m-a facut sa-mi schimb mentalitatea si implicit imaginea mea fata de Wushu si parkour, insa realizez ca am observat legatura dintre ele si acel ceva care te face sa iti doresti sa le practici pe amandoua in acelasi timp. Prin Wushu puteam sa-mi dezvolt forta, gratia, viteza de reactie si usurinta de a executa o anumita tehnica, prin parkour precizia, fluiditatea, conditia fizica si puterea de a-mi invinge anumite frici, iar prin intermediul celor doua contopite am reusit sa-mi dezvolt atat corpul cat si mentalitatea si gandirea.
Acum vad Parkour-ul ca pe un sport care are originile in Wushu.
Drept rezultat am ajuns sa consider ca anumite filmulete si miscari, care le vedeam inainte si le luam drept sf-uri, acum sunt chestii realizabile.
Clipa ce-ti transforma viata sau "Nu aduce anul ce aduce ceasul"
Revolutia a venit, Federatia Romana de Arte Martiale s-a infiintat si gata… oricine poate practica arte martiale de acum incolo. Wow! Stateam si ma holbam la televizor si nu-mi venea sa cred ceea ce auzem. In acea perioada apareau vesti care mai de care mai naucitoare, ti se deschideau posibilitati pe care inainte nu le auzisei decat in filme. Dar, da! Era o certitudine. De acum se pot practica artele martiale liber, fara oprelisti.
Am inceput o cautare febrila, am intins antenele, am pus toti prietenii la treaba si apoi a inceput o asteptare plina de sperante. Din fericire n-a durat mult. Eram la scoala intr-o dupa-amiaza, aveam ore de practica la atelier. Se anunta (si trecuse deja mai mult de jumatate din ea) o zi ca oricare alta. Insa “neasteptatul” se apropia tiptil-tiptil si ciocanea la usa iar eu nu aveam nici cea mai mica banuiala ca in acel moment soarta mea deja incepuse sa se contureze in primele cuvinte scrise in cartea universului. Un prieten al carui frate era student, a venit intr-o fuga si mi-a fluturat prin fata un ziar. Era o publicatie studenteasca… “Grai” se numea (parca). L-a deschis cu febrilitate si mi-a aratat un mic anunt… cateva cuvinte inghesuite intr-un careu… “cursuri de wushu la sala de lupte din craiovita”. Stateam si citeam impreuna cu el si nu-mi venea sa cred ochilor. Iata ca minunea se intamplase, asteptarea luase sfarsit. Ne tot intrebam ce-o fi al usu, vushu… habar nu aveam cum se citeste! Dar era clar ca insiruirea de litere avea o tenta asiatica si deci trebuia sa fie ceea ce cautam. Bine, ca ceea ce cautam era adanc in sufletul meu deja, e partea care n-o stiam.
Si iata ca ziua de 19.02.1990 sosi… si odata cu ea primul antrenament. Parca a fost mai ieri. Imi aduc aminte si acum, o saptamana am stat de vorba cu mine pe marginea patului. Ba cu barbia in palma, ba cu fruntea in palma…cand in dreapta cand in stanga, intr-un ciclu care nu-si gasea sfarsitul si care respecta reguli numai de el stiute. Oftam de ziceai “mama, mama …vai saracul”. Timiditatea de atunci, libera si necontrolata isi facea de cap si ma manevra dupa bunul plac. Nu stia ca inceputul sfarsitului este aproape… sau poate din aceasta cauza se manifesta mai abitir ca niciodata. Insa dorinta, imboldul din strafundurile inimii au fost mai puternice… am plecat la drum. Am ajuns la sala si m-am asezat pe o banca… inghesuindu-ma cu posibilii colegi de antrenament. Apoi a venit instructorul si inima a dat sa fuga. Ghinionul ei ca picioarele incepusera sa-si manifeste independenta… asa ca am ramas tintuit pe banca. Am asistat la primul antrenament. Inca de la inceputuri, probabil sa faca si un pic de lobby, instructorul a facut niste miscari mai specifice… o mica demonstratie. Si dintr-odata, inima mea care fusese recalcitranta pana in acel moment, subit s-a simtit exaltata si intr-o fractiune de secunda mi-a soptit un intreg mesaj intr-un scurt filmulet ce s-a perindat prin fata ochilor cu viteza luminii … “Gata! Aici ramai! Asta ti-ai dorit din totdeauna. Asta este ceea ce ai visat. Cautarile tale au luat sfarsit. De azi, viata ta se va schimba.” Am asteptat cuminte sa se termine antrenamentul sorbind toate informatiile care imi bombardau creierul ce era ca un burete acum, absorbea tot fara sa faca nici o analiza. In cele din urma, spre dezamagirea mea, s-a terminat si inca imi mai faceam curaj sa intreb care este programul. Izbavirea a venit de la vizitatorii ce au sarit imediat sa-l intrebe in gura mare care sunt conditiile… programul si taxa. Ce noroc! Am aflat, am plecat si ziua mult asteptata a sosit. Am intrat in sala, cuminte si m-am asezat pe banca cu ochii si urechile in alerta. Usa s-a deschis iar eu m-am ridicat si m-am dus glont la instructor. Speach-ul pregatit timp de-o saptamana a disparut ca un abur… au ramas doar vreo 2-3 fraze care se invitau una pe cealalta sa iasa de pe buze, totul sfarsind intr-un ingaimat, baiguit sfios. Apoi totul s-a simplificat dintr-o data. Toate scenariile facute timp de-o saptamana s-au risipit in 2 secunde…”intra in formatie”. Gata! Asta a fost tot! Nu intrebari, nu teste, doar atat… “in formatie”. Gata! Cale de intoarcere nu mai era. Si daca ar fi fost, cine ar mai fi luat-o in considerare? Eram deja intr-o alta lume… imi faceam intrarea usor si pe nesimtite in lumea minunata a wushu-ului. Nu stiam inca ce este cu adevarat, ce inseamna, ce semnificatii sau ce influenta va avea asupra mea. Simteam doar ca eram potriviti unul altuia. Calea pe care apucasem era calea mea. Nu aveam nici cea mai mica indoiala. Niciodata pana acum nici macar nu m-am gandit sa ma gandesc daca alegerea facuta a fost corecta sau nu. Nu a fost nevoie de asta. Mancam, beam, respiram wushu prin toti porii mei.
Sacrificiile nu au fost putine si nu au durat putin. Chiar si astazi la varsta majoratului in wushu, inca ma mai lovesc de piedici. Poate nu au fost decat incercari care m-au facut sa inteleg mai bine calea pe care am apucat. Dar gata cu nostalgia, e suficient pentru o zi. Intorc capul, ma uit in spate si sufletul mi se umple de bucurie. De ce? Pentru ca vad in urma mea oameni demni, oameni care au invatat sa fie oameni, oameni care muncesc din greu sa se autodepaseasca in mod continuu, care nu renunta cand esueaza in incercare, oameni care ma vor ajuta ca impreuna sa construim o societate mai buna. Cel putin in mica noastra lume ce intr-un viitor indepartat va constitui “virusul” ce va “infecta” notiunile searbede in jurul carora se invarte existenta noastra. Impreuna punem zi de zi cate o caramida la temelia a ceea ce va fi maine o lume mai buna. Va multumesc tuturor! 
Wu Shu, un stil de viata!
ONE WORLD, ONE DREAM
Ce inseamna wu shu’ul pentru mine si cum am ajuns eu sa’l practic.
In primul rand ma numesc Cinezan Costinel Bogdan a.k.a. Cimpi, iar in al doilea rand o sa va spun o mica povestioara in care va voi relata cum am ajuns sa fac wu shu si mai tarziu ce am intecimpiles eu ca inseamna. Acum 2 ani si vreo 8 sau 9 luni de zile eram angajat al unei firme americane ca muncitor. Era destul de greu, munceam 8 ore pe zi in 3 ture dar trebuia sa ma obisnuiesc cu ideea ca trebuie sa muncesc ca sa am ce manca. In cadrul firmei am avut parte de ceva colegi de la care am avut foarte multe de invatat, dar in special de la un coleg al carui nume e Balan Daniel. Acest baiat a avut rabdarea de a’mi explica cu ce se mananca wu shu’ul. Dupa ce mi-a povestit asa in mare cum este cu acest sport am simtit un fior pe care nu il mai simtisem de cand ma lasasem de o alta arta martiala. In trecut am mai practicat balet (la varsta de 8, 9 ani din cauza unor probleme la spate), wing chun kung fu 1 an si 9 luni, atletism 2 ani si ceva, fotbal vreo 5, 6 luni iar dupa aceea am luat o pauza din cauza unor probleme de familie. Afland ca in cadrul acestui sport se face si ceea ce mai tarziu am aflat ca se numeste taolu nu numai lupta care ulterior am aflat ca se numeste xanda am decis sa vin si eu sa fac pentru ca asta imi doream foarte mult. A trebuit sa astept 2 luni de zile. Doua luni de chin mai bine zis, pentru ca respectivul baiat din cauza diferitelor probleme nu a avut timp sa ma duca la sala. Ma tot rugam si imi tot spunea ca “te iau, te iau” si tot asa. Insa eu in fiecare zi insistam sa ma duca cat mai repede ca nu mai suportam sa astept. Intr-un final cele 2 luni de chin s-au sfarsit cand i-a zis unui baiat care era si el coleg cu noi la aceea firma si care se apucase si el de wu shu cu doua luni inainte sa ma duca el la sala. In final ajung la Casa Tineretului unde a fost sala in acel moment, si odata ajuns acolo am vazut in jur de 12, 13 oameni dintre care si 2 fete care faceau antrenament. M-am schimbat repede si m-am dus sa imi cunosc antrenorul si sa ma apuc de treaba. Acesta m-a dus intr-un loc cu vreo 4 baieti si m-a pus sa fac cateva tehnici de picioare si brate dupa care urma sa fac si programul de forta cu ceilalti. Pot sa spun ca prima zi de antrenament a fost super marfa chiar daca a doua zi mergeam in genunchi. Insa vroiam sa invat cat mai multe, vroiam sa fac ceva ce eu pana in acel moment nu il gaseam in interiorul meu, acel ceva care mai tarziu l-am gasit in stilul care il practic acum nan quan. Pe parcurs am cunosc oameni foarte deschisi de la care am avut foarte multe de invatat chiar daca eu eram foarte orgolios si increzut.
A doua parte se refera la ceea ce am invatat eu pe parcursul acestor ani din wu shu. Nu voi vorbi foarte multe ci dimpotriva, va voi spune mult in putin. Wu Shu’ul pentru mine inseamna in primul rand (pe langa dezvoltarea unor abilitati de a te apara) inseamna disciplina, iar in al doilea rand educatie a mintii si dezvoltarea unui corp frumos, armonios. Nu degeaba spune proverbul “o minte sanatoasa intr-un corp sanatos”. In acest timp am avut multe de invatat, de pilda mi-a fost “omorat” orgoliul, am invatat ca nu exista adversari, ca singurul adversar esti tu insuti, am invatat ca nu pumnul conduce mintea ci invers, am invatat ca in afara de tv si calculator pot sa mai citesc si o carte si sa vad o piesa de teatru si nu in ultimul rand am invatat ca violenta aduce mai multa violenta si asta nu este bine. Iar acestea sunt doar cateva din multele invatate. Prin prisma acestui mod de viata am invatat ca nu trebuie sa fi rau ca sa fi cineva ci trebuie sa faci oamenii sa inteleaga ce vrei tu si mereu sa ai rabdare si un suflet curat si cald chiar daca altii te privesc cu rautate. Si nu in ultimul rand sa fi un om drept, sa te porti cu onoare oriunde ai fi si sa ai o verticalitate. Pentru mine wu shu’ul nu este si nu va fi vreodata ceva efemer!
Scopuri pe viitor.
Vreau si imi doresc ca in cativa ani sa ajung unul dintre cei mai buni practicanti de wu shu !
Vreau sa imbatranesc facand wu shu!
Prima mea zi de antrenament.
Ma numesc Mihalcea Mihai, sunt membru al Clubului Sportiv Wu lin unde se practica Wushu Kungfu si o sa va povestesc prima zi de antrenament. Inainte sa vin la sala eram genul de om care isi petrecea cel putin 10 ore in internet café, jucandu-ma si lasand deoparte scoala si activitatile de zi cu zi. Acolo era o atmosfera distractiva; 10-15 prieteni maxim care ne jucam acelasi joc si acest lucru facea toata distractia. Coca cola, pizza, hamburgeri, tigari si internet era modul de viata perfect, fara griji. Pana intr-o zi cand m-am plictisit pur si simplu de viata aceea simpla vroiam ceva in plus ceva care sa mai complice situatia, eram satul de acelasi lucru; prietenii mei care mereu faceau aceeasi gluma de imi venea sa ma dau cu capul de pereti cand ii auzeam, acelasi loc mereu in care mergeam si fumam mai rau ca niste drogati si mai ales incultura care zacea in acel loc. Intr-o sambata seara stateam pe messenger si l-am intrebat pe prietenul meu Andi(mamaie) daca vrea sa mergem la un suc ca ma plictisisem, iar acesta imi raspunde ca nu poate ca are antrenament la wushu. Aici s-a deschis poarta si s-a aprins un bec in capul meu, am intrat imediat pe youtube si google si am cautat despre wushu niste informatii utile. Cand am vazut despre ce e vorba i-am zis imediat lui Andi ca vreau sa vin si eu si acesta pe loc mi-a raspuns : “marti la ora 17:00 la cinema modern”.Zis si facut marti la ora 17:00 cand am ajuns la cinema am urcat scarile si odata vazandu-ma in fata usii de la sala aveam emotii si eram foarte curios. Cand am deschis usa am vazut o gramada de oameni toti atintiti cu privirea la mine ceva de genul parca as fi un intrus, dar odata ce am pasit inauntru au venit pe rand si am facut cunostinta cu fiecare in parte si am obervat ca defapt nu ma considerau un intrus ci un posibil partener de antrenamente.
Dupa toate acestea m-am schimbat in trening si am inceput incalzirea, care sincer pentru mine a fost mai mult decat o simpla incalzire mi-am simtit pentru prima data cu adevarat mainile si picioarele. Numai facusem sport de cand eram copil de 6 ani. Dupa incalzire am inceput sa fac exercitiile care mi le arata antrenorul si ma simteam asa bine deoarece de mic ma uitam la niste desene numite Globurile Dragonului. Acolo era un personaj numit Son Goku care facea arte martiale si eu mi-am dorit sa fiu ca el sa stiu sa practic arte martiale, in timp ce eram cu gandul la Son Goku mai imi trece prin minte ca acum am sanse sa devin ceea ce mi-am dorit, un mare luptator de arte martiale.
Odata ce am incheiat primul antrenament m-am schimbat si am plecat spre casa, mai bine zis m-am tarat spre casa deoarece ma durea fiecare particica din fiecare tendon, ligament si muschi. Atunci, in clipa aia am inteles ca nu o sa fie usor ca am de muncit mult ca nu mai am 6 ani, ca nu mai am un corp flexibil, dar am inteles un lucru: avand o vointa mare, devotament, rabdare si timp voi dobandi usor usor abilitatile de care am nevoie sa dezvolt o minte inteleapta si un corp puternic.
Din ziua aceea am si realizat ca adevarata batalie este cu mine nu cu derbedeii de pe strada si din momentul acela razboiul cu mine a inceput, incet incet am castigat cateva batalii importante, dar mai am multe de parcurs.Voi da ce este mai bun din mine sa ajung acolo unde imi este limita .
O s-o tin minte mult timp primza zi de antrenament caci asa ceva nu poate fii uitat prea usor