Inceputul unui vis

In viaţă te poţi lăuda cu nenumărate fapte uitând deseori să aduci un omagiu clipei ce ţi-a schimbat viaţa. Ea te cunoşte, te acceptă şi niciodată nu te părăseşte…
Se întâmpla acum un deceniu şi ceva, undeva prin stersul 97, un an cu sfârşit de şcoală şi un soare călduros într-o vară la fel de fierbinte ca şi aceasta.
Eram mic… cum mică îmi era şi lumea ce o înţelegeam, un copil cu o inimă de două ori mai mare decât el şi o minte umplută până la refuz de vise. Adoram televizorul, cu el am trăit pentru prima dată alături de Bruce Lee, Jackie Chan, luptatorii ninja şi alte personaje pline de înţelepciune şi calităţi morale. Erau eroii mei şi deseori înainte să adorm mă antrenau în secret fără ca cineva să ştie.
În clasă toată lumea mă ştia pentru abilităţile mele astfel că deseori trezeam invidia. Timpul trecea la fel de repede cum trece şi acum, însă nu avea putere. Îmi amintesc cu nostalgie că îmi plăceau artele marţiale şi tehnicile acrobatice la fel de mult cum îi plăceau vecinului meu batoanele de ciocolata proaspat apărute.
Orele de sport erau mereu alimentate de creativitatea mea astfel că ducandu-mi-se vestea, o fată care era sora mai mare a unei colege de clasă mi-a făcut o vizita la şcoală dorind din rasputeri să cunoscă un mic “ninja” în devenire. Din zecile de întrebări pe care mi le adresase, una singura o port la gat atârnată de ceva ce numai eu pot vedea. M-a intrebat dacă vreau să practic Kung Fu.
Pe loc nu am gandit… cum de altfel nici acum nu o fac când sunt surpins. Am spus “da, vreau” fără ezitare, un “da” venit nu din gura ci de undeva dinăuntrul meu.
Aveam 10 ani şi un drum gata luminat pe care să îl urmez. Am păşit. Parinţii, în special mama mea, femeie simplă dar cu un suflet mult prea special mi-a dat drumul să îmi iau zborul. M-a susţinut şi mi-a respectat alegerea chiar dacă avea şi putine emoţii ce i se citeau în ochi şi-n buzele tremurânde.
Seara după ce am dat vestea cea mare, împreună cu o vecină de-a mea am mers la Casa Tineretului, o instituţie cu suflet chiar dacă era cam bătrână şi prăfuită. Ne tolera pe toti, indiferent că astăzi eram 50, maine 100, că mai apoi să nu mai fie niciunul. Eram cam 7 baieţi şi fete când am ajuns pentru prima data acolo, câţiva dintre ei aveau costume improvizate aşa cum văzusem doar pe casetele video. Adoram ce făceam chiar dacă mirosul era puţin încărcat. Oricât de grele mi se păreau tehnicile, niciodată nu dădeam înapoi când mi se spunea să le execut. În praful acela vizibil, uşor uşor se aşternea ceva mult mai curat. Dăinuia o stare de linişte şi armonie găsind toate visele adunate într-o lume marţială. Mă simţeam împlinit.
Cu timpul unii dintre ei mă porecliseră Shaolin, eram flebeţea lor, dar şi greutatea ce ii ajuta să se antreneze. Mă luau în spate şi mă cărau până acasa. Şi multe alte întâmplări minunate ar mai fi de povestit, întâmplări ce vor domni mereu, puse la loc de cinste. Am fost un copil fericit şi bogat chiar dacă în loc de maşinuţe şi alte jucării am ales să practic arte marţiale.